Pânză pe șasiu
Pânza pictura.
Pânza pentru pictură face parte din categoria suporturilor flexibile. Primele pânze apar în Perioada Târzie a Egiptului Antic. Ea nu era un element de sine stâtător, ci era maruflată (lipită) pe lemnul din care era confecționat sarcofagul. Secole mai târziu, în perioada gotică pânza apare tot maruflată pe lemn, dar de data această dată pânza este tratată iar lemnul este sub formă de panou.
Primele ipostaze în care pânza apare ca suport independent au loc destul de târziu, în Italia, în primele decade ale secolului al XV-lea. Puțin înainte de 1500, pânza devine un suport la îndemâna artiștilor. Popularizarea ei se face treptat, ajungând a fi adoptată de mari artiști ai vremii precum Caravaggio, Peter Paul Rubens sau Rembrandt.
Structura pânzei se schimbă în secolele XVII-XIX odată cu apariția țesutului industrial. Densitatea pânzelor crește, în consecință crește și rezistența acestora. Structura de suprafață după aplicarea vopselelor devine mai netedă. Începând cu perioada impresionistă, cele mai întâlnite materii prime pentru confecționat pânze pentru pictură erau bumbacul, cânepa, inul sau iuta. În ultimele decade apar și pânze obținute din fibre sintetice.
Giorgio Vasari observă în secolul al XVI-lea că trecerea de la panouri de lemn la pânze are două mari avantaje - pânzele pot fi făcute sul și transportate ușor. Cel de al doilea motiv este posibilitatea alegerii unor dimensiuni superioare în cazul pânzei. Pe lângă acestea, costul pânzei a fost și este mai redus.
Pânzele fără un suport sunt impracticabile iar pânzele pe șasiu sunt cele mai des întâlnite suporturi pentru pictură în atelierele artiștilor.